Mănăstirea
Văcăreşti, cunoscută şi ca Închisoarea
Văcăreşti, a fost un ansamblu arhitectonic construit
între 1716-1736
î
n stil
brâncovenesc, unul din cele mai valoroase monumente istorice din
Bucureşti
Prima incinta. Faza Nicolae Mavrocordat.
Odată ajuns pe tronul Ţării
Româneşti, Nicolae Mavrocordat, domnitor fanariot luminat, iubitor
de cultură şi iniţiator de reforme, şi-a propus ridicarea
unui măreţ locaş de rugăciune care să aibă
şi funcţia de reşedinţă domnească, şi care
prin dimensiuni şi bun gust să îl reprezinte. Locul ales pentru
impozanta ctitorie a fost coama "dealului Văcăreşti";,
cum era cunoscut de bucureşteni, de fapt un promontoriu al cornişei
terasei inferioare a Dâmboviţei, care domina capitala în
partea de SE.
Construcţia începută în 1716 a fost curând întreruptă din cauza răpirii domnitorului de către un detaşament austriac, şi reluată după eliberarea lui Mavrocordat din detenţia executată în Ardeal, şi ungerea ca domn a doua oară.
Lucrările au fost terminate in 1722, iar la 24 septembrie 1724 a fost sfinţită biserica
mănăstirii cu hramul “Sfânta Troiţă” –
clădire grandioasă, însumând o seamă de elemente
arhitectonice brâncoveneşti şi influenţe ale barocului
muntean, considerată de unii istorici ca o încununare a stilului
brâncovenesc din Ţara Românească. În 1725 Nicolae
Mavrocordat moare de ciumă şi este îngropat la
Văcăreşti, în incinta bisericii. În dragostea lui
pentru cultură, voievodul a înfiinţat aici o şcoala
în limba elenă, o tiparniţă de sub teascurile căreia
au văzut lumina zilei câteva cărţi importante în
1741 şi, ceea ce este mai important, a instalat la
Văcăreşti o bibliotecă de proporţii, cunoscută ca
fiind una dintre cele mai mari şi mai complete din Europa acelei epoci (un
catalog al bibliotecii din 1723, care se păstrează, confirmă
numărul de 237 de autori). Din păcate, după moartea
domnitorului, biblioteca s-a împrăştiat.
Incinta a doua. Faza Constantin Mavrocordat
În
1736,
Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae şi succesor al său la tronul
Ţării Româneşti, aduce completări ansamblului,
ridicând un superb paraclis – adevărată bijuterie
arhitectonică – pe latura de răsărit şi,
totodată alte câteva clădiri care au format o nouă incintă,
mai mică, în partea de apus a celei dintâi.
Penitenciarul
În 1848, armata rusă de
ocupaţie aduce la Văcăreşti deţinuţii
revoluţionari din principat, iar în 1864, an al marilor
răscoale ţărăneşti, când guvernul conservator
încarcerează aici pe ţăranii arestaţi, întregul
ansamblu monastic este transformat în penitenciar. Intervenţiile
făcute pentru dotarea monumentului în scopul noii destinaţii,
succedate de-a lungul deceniilor, au alterat arhitectura originală a
majorităţii clădirilor. Aici au fost închise
personalităţi ale vieţii culturale şi politice
româneşti între care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor
Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic Vasile
Aftenie, Corneliu Zelea Codreanu (interesant la acesta din urmă amanuntul
că, după cum el însuşi mărturisea, numele
organizaţiei pe care a întemeiat-o – Legiunea Arhanghelul
Mihail – i-a fost inspirată de icoana Sfântului Arhanghel
aflată pe uşa din dreapta a altarului bisericii mari de la
Văcăreşti).
Ultimul
preot de la Vacaresti
Dumitru Argint a fost ultimul preot ortodox care a slujit aici inainte de distrugerea sfantului lacas. Povestea vietii acestui om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tata iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dureros de adevarat. Fiica sa, doamna Elena Visinescu, ne-a povestit prin ce calvar a trecut preotul Argint in timpul terorii comuniste. "Tata s-a nascut la 16 iunie 1907 in comuna Siscani, judetul Husi. A fost pe front in cel de-al Doilea Razboi Mondial, in regimentul 2 Dorobanti. Era preot capitan. A primit multe decoratii, printre care Steaua Romaniei cu spada, pentru pretioasele servicii spirituale".
Dupa terminarea
razboiului preotul Argint slujeste, incepand cu 17 iulie 1947, la Manastirea
Vacaresti. Tot in acelasi perimetru se afla si temuta inchisoare. Din cand in
cand, detinutii erau lasati sa vina la slujba in biserica. In timpul
spovedaniei unii dintre ei ii dadeau preotului biletele pentru familie.
Urmarit indeaproape de Securitate, parintele Argint este
acuzat la un moment dat ca duce corespondenta intre puscariasi si rudele lor.
El mai este invinut si de tiparirea unor manifeste anticomuniste. "Imi
amintesc perfect, de parca ar fi fost ieri", marturiseste fiica
preotului. "Tata ma trimitea adesea la parintele Nica Tuta, langa
Patriarhie, sa duc literele de plumb, cu care se tipareau manifestele. Eu
atunci nici nu stiam ce fac, pentru ca nu-mi spunea. Imi zicea atat: nu te uita
in stanga, nu te uita in dreapta! Mergi inainte si nu te opri decat atunci cand
il vezi pe parintele Tuta!"
Pe 10 august 1948 preotul Argint a fost
arestat. In miez de noapte, o masina neagra a Securitatii a urcat scrasnind din
roti Dealul Mitropoliei, acolo unde locuia el cu familia. "Ce faci
parintele, te tii de corespondente cu detinutii?", l-au intrebat
agentii in timp ce-l urcau in masina. De atunci, sotia si cele doua fiice nu
l-au mai vazut multa vreme. Parintele Dumitru Argint a fost "arestat
pentru multiplicarea de publicatii interzise" si condamnat de Tribunalul
Militar Bucuresti la 4 ani si 6 luni inchisoare. Ulterior i s-a mai adaugat o
pedeapsa suplimentara de 5 ani. Pentru familie a urmat o perioada crancena.
Preoteasa era invatatoare de profesie, dar nu mai avea voie sa practice aceasta
meserie. Asa ca a fost nevoita sa se angajeze ca muncitoare la Uzinele Chimice
Romane.
De la Poarta-Alba, a fost mutat la Aiud,
Caransebes, Jilava. Torturat, batut, umilit, preotul Dumitru Argint a indurat
ca un martir totul. Cand s-a eliberat, era o mana de om. Slab si trist.
Niciodata nu a vorbit familiei despre durerile suferite in inchisoare.
Niciodata nu s-a plans. A lucrat ulterior ca zilier, muncitor necalificat,
tamplar, apoi gestionar de materiale. In cele din urma i s-a permis sa fie
preot din nou, in 1966 dandu-i-se parohia 23 August. Din 1967 pana in 1977 a
fost preot paroh la o biserica din Balta Alba. A fost chemat la Domnul in data
de 16 mai 1988, la 81 de ani.
Arh. Gheorghe Leahu, cel care raspundea
de numeroase lucrari de arhitectura din zona Berceni, Oltenitei, Piata Sudului,
a vizitat santierul impreuna cu cativa colegi entuziasti, dornici sa afle ce se
ascundea de atata timp in spatele zidurilor de cetate ale manastirii. Pe vremea
aceea, Gh. Leahu nici nu banuia ca va fi autorul celei mai dramatice marturii
despre distrugerea importantului monument.
Văcăreştii înainte de furtună
Tot
in acel an, Directia Monumentelor Istorice a fost desfiintata si patrimoniul
arhitectural al tarii a ramas la discretia clanului ceausist. Harta
Bucurestiului devenise o tabla de joc pe care Nicolae Ceausescu se juca de-a
edilul, punand la pamant cartiere intregi, mutand sau distrugand biserici dupa
bunul lui plac. In spatele lui, o suita de oameni de incredere ii cantau in
struna, in frunte cu primarul Capitalei de atunci, Gheorghe Pana,
vicepresedintii primariei Dumitru Necsoiu si Nicolae Iordache, directorul
Proiect Bucuresti, Constantin Jugurica si arh. Sef al orasului, Paul Focsa. Pe
nepusa masa, dictatorul descindea in anumite cartiere. Dadea de cateva ori din
mână si, peste cateva zile, totul era sters de pe suprafata
pamantului. Asa au fost distruse, numai in Bucuresti peste 22 de biserici.
Demolarea
Pentru
intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric de o valoare
inestimabila au urmat zile si nopti de cosmar, in incercarea disperata de a-l
salva. S-a apelat la toate mijloacele omenesti posibile: memorii, proteste
scrise, unele dintre ele citite chiar la "Europa Libera", in paralel
cu propunerea unor solutii tehnice in masura sa evite demolarea edificiului.
Zadarnic! "Marele ctitor" era de neclintit. Memorii semnate de
personalitati culturale ale vremii (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Sora,
Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor
Ivanovici, Florin Rotaru, Razvan Theodorescu, Peter Derer) nu au putut
sensibiliza in nici un fel clanul dictatorial, care incepuse practic
distrugerea. Se credea ca Ceausescu ura Vacarestiul pentru ca aici fusese
inchis, ca detinut de drept comun sau politic, in tinerete. In lupta pentru
salvarea monumentului a fost implicata si presedinta de onoare a Uniunii
Arhitectilor din Romania, nonagenara doamna Henriette Delavrancea-Gibory, fiica
marelui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul tovaraselor Suzana Gadea si
Tamara Dobrin, figuri de trista amintire ale "epocii de aur", carora
putin le păsa de biserici, de monumente, icoane sau de spiritualitate.
Doamna Delavrancea a fost plimbata prin C.C. in bataie de joc, de la un birou
la altul, obligata sa suporte obraznicia zelosilor ofiteri de Securitate
postati la fiecare usa.
Atunci, au fost
distruse, translatate sau mutilate zeci de biserici, a disparut o cincime din
suprafata construita a vechiului Bucuresti, s-au distrus Spitalul Brancovenesc,
Institutul Medico-Legal "Mina Minovici", capela acestuia si
inegalabila Manastire Vacaresti, pe care marele arhitect G. Cantacuzino o numea
"cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa".
La sfarsitul lui martie 1985, profesorul
Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie si Arta a Municipiului
Bucuresti sesizeaza Studioul Buftea ca in timpul operatiunilor de filmare
conduse de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect de razboi, a
fost afectat grav monumentul istoric Vacaresti. In incinta manastirii s-au
folosit aruncatoare de flacari, petarde si o mare masa de ostasi si vehicule
grele, tunuri si tancuri. In adresa se mentionau fapte grave de vandalism in
timpul filmarilor, printre care: "fracturarea crucii din marmura a unuia
dintre ctitorii manastirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; fortarea lacatelor
si a drugilor de fier care inchideau paraclisul, precum si a usii altarului
Bisericii Mari". Aceasta opera de distrugere a fost intregita de niste
tigani pripasiti in zona, care au gasit usile lacasului deschise.
Oraşul
fără inimă
Luna decembrie a anului 1986 a
fost trista pentru bucuresteni. Manastirea Vacaresti, inima care batea pentru
ortodoxia romaneasca, dispare pentru totdeauna de pe pamant, ramanand doar in
fotografii si in amintirile oamenilor.
Orasul parea asediat, cu sufletul smuls din
piept. Rani adanci rasareau zilnic in trupul lui, buldozerele sfartecau cu
dintii lor mari bucati din biserici vechi, sfaramau sfintii pictati pe ziduri,
zdrobeau icoane. Bucurestenii stateau pe margini si plangeau neputinciosi. In
cartea sa Distrugerea Manastirii Vacaresti, arh Gh. Leahu consemneaza
emotionant: "Pe 11 decembrie 1986, dupa-amiaza, inainte de inserare, cand
nu te mai puteai apropia de fosta manastire din cauza cordoanelor de securisti
si de militari ce inconjurau zona, am trecut cu jale in suflet prin Piata
Sudului, sa-mi iau ramas bun de la fostul monument. Intreaga incinta din fata
nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc si Staretia erau fara acoperisuri si
fara zidurile de la etaje, din biserica se smulgeau ferestrele, lasand mari
orbite negre in zidurile sfaramate. Pana la 15 decembrie 1986, in preajma
Craciunului, terenul pe care fusese ridicata intre 1716-1740 falnica manastire
era complet liber, totul fusese ras de pe fata pamantului".
Toponimul Văcăreşti
Există încă o polemica;
între istorici şi etimologi. După părerea unora, numele
zonei s-ar datora faptului că moşia ar fi aparţinut familiei
boierilor Văcăreşti. Alte păreri susţin că
toponimul nu are nici o legătură cu familia Văcărescu
şi că explicaţia s-ar afla fie în ocupaţia
sătenilor de altă dată – creşterea vitelor, fie
că ar fi derivată din birul care se plătea odinioară de
către crescătorii de animale –
“văcăritul”.
In timpul demolarii, prin efortul sustinut al unei echipe de specialisti si studenti ai Academiei de Arte
(fostul Institut Nicolae Grigorescu) s-a recuperat o parte din fresca bisericii.
Din cei 2500 metri patrati de fresca s-a reusit extragerea a numai 120 metri patrati.
O buna parte dintre fragmentele de fresca au fost restaurate intre anii 1990-2008 de
echipa condusa de prof. univ. dr. Dan Mohanu-Sectia Conservare-Restaurare Pictura Murala
a Universitatii Nationale de Arte-Bucuresti cu sprijinul Muzeului Municipiului Bucuresti
(care este si proprietarul fragmentelor de fresca), iar din 2007 cu sprijinul Societatii
Apa Nova. Douazeci si patru (24) dintre aceste panouri cu fresca reprezinta componentele
principale ale expozitiei organizata la Muzeul National Cotroceni.
Gheorghe Leahu, Distrugerea mănăstirii
Văcăreşti, Bucureşti 1996 (cu rezumat în limbile
franceză şi engleză).
Alexandru Predescu – “Vremuri vechi bucureştene”, Ed. Pentru Turism, Bucureşti, 1990;
Constantin C. Giurescu şi colab. ,
“Istoria României în date”, Ed. Enciclopedica Română, Bucureşti, 1972;
Academia R. P. R. , "Istoria
României”, vol. III, Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti,
1964;
Mihai Tătărâm , "La
margine de Bucureşti”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983;